Importanța Alianței Terapeutice

Alianța, care este o colaborare și parteneriat mutual între terapeut și client, este un aspect important al psihoterapiei în diverse abordări psihoterapeutice.

Interesul mai recent despre alianța terapeutică, se datorează probabil, în parte, celor două fapte că cercetările găsesc în mod constant o relație moderată, dar robustă între alianță și rezultat într-o gamă largă de tratamente (Martin, Ganske & Davis, 2000; Horvath & Bedi, 2002; Horvath et al., 2011) și alianța poate fi evaluată într-un mod practic și direct. Elemente precum „Cred că terapeutul meu este sincer preocupat de bunăstarea mea”, „Suntem de acord cu ceea ce este important pentru mine să lucrez” și „Terapeutul meu și cu mine ne respectăm reciproc” pot fi utilizate în multe contexte clinic (Flückiger et al., 2018).

În deceniile trecute, cercetătorii și practicienii psihoterapiei au postulat că alianța terapeutică – definită în mod larg ca legătura colaborativă și afectivă între terapeut și pacient – este un element esențial al procesului terapeutic. Mai mulți cercetători au început să conceptualizeze alianța ca fiind un factor comun în diverse discipline terapeutice; unii chiar au început să argumenteze că calitatea alianței este mai importantă decât tipul de tratament în prezicerea rezultatelor terapeutice pozitive.

Deși există diferențe între multele conceptualizări ale alianței terapeutice, majoritatea definițiilor teoretice ale alianței au trei teme comune: natura colaborativă a relației, legătura afectivă între pacient și terapeut și capacitatea pacientului și a terapeutului de a fi de acord asupra obiectivelor și sarcinilor de tratament (Martin et al., 2000).

Alianța terapeutică aduce contribuții semnificative și consistente la rezultatul pacientului independent de tipul specific de tratament psihologic. Relația în cauză contabilizează îmbunătățirea (sau lipsa de îmbunătățire) a clientului la fel de mult, și probabil chiar mai mult, decât metoda de tratament particulară.

Adaptarea sau ajustarea relației terapeutice la caracteristicile specifice ale pacientului (pe lângă diagnostic) îmbunătățește eficacitatea tratamentului psihologic. Relația terapeutică acționează în concordanță cu metodele de tratament, caracteristicile pacientului și alte calități ale practicianului în determinarea eficacității; o înțelegere cuprinzătoare a psihoterapiei eficiente (și a celor ineficiente) va lua în considerare toți acești factori și modul în care lucrează împreună pentru a produce beneficia (Norcross & Lambert, 2018).

Se subliniază că o alianță puternică între pacient și terapeut încă de la începutul tratamentului, care este adecvată pentru a lucra în colaborare și a utiliza tehnici eficiente, este diferită de procesul de construire a alianței sau de reparare a acesteia, care are potențialul de a crea o experiență corectivă în care alianța servește ca factor vindecător în mod propriu. Psihoterapia eficientă este caracterizată de o bună alianță de lucru între pacient și terapeut (Crits-Christoph, 2013; Gibbons & Mukherjee, 2013; Wampold, 2015). Calitatea alianței a fost constant corelată cu rezultatul psihoterapiei, alianțele mai puternice fiind asociate cu rezultate terapeutice mai bune (Horvath et al., 2011). Bazându-se pe această asociere, mulți cercetători au argumentat că alianța este terapeutică în sine și au desemnat-o ca un ingredient activ în succesul tratamentului. Această perspectivă este în concordanță cu multe conceptualizări teoretice care văd alianța ca fiind terapeutică în modul său propriu (Zetzel, 1966), chiar și ca esența procesului de schimbare (Zilcha-Mano, 2017).

Există numeroase studii care să cerceteze relația dintre empatie și impactul acesteia asupra rezultatului psihoterapiei și a alianței terapeutice. Mai mulți  factori au fost identificați teoretic ca posibili mediatori între empatie și rezultat. Cei mai importanți fiind totuși procesele empatice ca o condiție a relației terapeutice. Empatia servește o funcție pozitivă în relație. Sentimentul de înțelegere crește satisfacția clientului cu procesul terapeutic și astfel crește conformitatea. Sentimentul de înțelegere crește, de asemenea, sentimentele de siguranță în relație și facilitează auto-dezvăluirea. De asemenea, clienții se simt mai în siguranță să abordeze domenii personale dificile. În plus, există dovezi că empatia este corelată cu rămânerea în terapie în locul terminării premature a acesteia (Elliott et al., 2011).

Cele mai consistente dovezi indică faptul că percepțiile clienților cu privire la sentimentul de înțelegere din partea terapeuților lor sunt legate de rezultat. Acest lucru sugerează cât este de important ca terapeuții să facă eforturi pentru a-și înțelege clienții, și că această înțelegere să fie demonstrată prin răspunsuri care abordează nevoile clientului, așa cum acesta le percepe, în mod continuu. Terapeuții empatici ajută clienții să-și simbolizeze experiența în cuvinte și să-și urmărească răspunsurile emoționale, astfel încât aceștia să-și aprofundeze experiența și să-și examineze reflexiv sentimentele, valorile și obiectivele. Terapeuții trebuie să ajute clienții să acceseze cât mai multe informații interne posibile. În acest scop, ei trebuie să fie atenți la ceea ce nu este spus sau la ceea ce este la periferia conștientizării, precum și la ceea ce este spus și este în conștientizarea centrală (Elliott et al., 2011).

Terapeuții sunt prezenți în timp ce își mențin intenția de a fi cu și pentru clienții lor în procesul lor de vindecare. Există o anumită suprapunere a calităților de prezență oferite de terapeuți: empatie, congruență și acceptare necondiționată pozitivă. Prezența este o calitate distinctivă care oferă o fundație pentru și cuprinde toate condițiile. Alianța terapeutică este legată de empatie, congruență și acceptare necondiționată pozitivă, dar totuși este diferită în natura sa (Geller et al., 2010).

• Stabilirea unui cadru terapeutic clar: Definirea explicită a regulilor și a așteptărilor în terapie oferă pacientului un sentiment de siguranță și predictibilitate, facilitând explorarea emoțiilor și a conținuturilor inconștiente.

• Empatie și acceptare necondiționată: Manifestarea unei înțelegeri profunde și a unei acceptări fără judecată a experiențelor pacientului contribuie la crearea unui mediu terapeutic sigur și suportiv.

• Clarificarea și alinierea obiectivelor terapeutice: Discutarea și stabilirea în comun a scopurilor terapiei asigură o direcție clară și motivează atât terapeutul, cât și pacientul în procesul terapeutic.

• Implicarea activă a pacientului: Încurajarea participării active a pacientului în procesul terapeutic și respectarea autonomiei acestuia contribuie la consolidarea alianței terapeutice.

• Utilizarea umorului: Introducerea umorului adecvat în relația terapeutică poate facilita conexiunea și poate ajuta pacientul să își privească situația dintr-o perspectivă diferită, reducând tensiunea și promovând o relație mai deschisă.

• Adaptarea la stilul de atașament al pacientului: Recunoașterea și înțelegerea tipului de atașament al pacientului permit terapeutului să adapteze intervențiile pentru a răspunde nevoilor specifice ale acestuia, îmbunătățind astfel relația terapeutică.

• Menținerea unei atitudini de colaborare și egalitate: Evitarea poziționării de superioritate și promovarea unei relații de egalitate și colaborare cu pacientul contribuie la dezvoltarea încrederii și la reducerea rezistenței în terapie.

Implementarea acestor strategii poate duce la o alianță terapeutică solidă, esențială pentru eficacitatea intervențiilor psihoterapeutice și pentru succesul tratamentului în ansamblu.

Bogdan-Yan BRÎNCUȘ, Psiholog Clinician în Supervizare