Tulburările de anxietate la adolescenți

Tulburările de anxietate conform Manualului de diagnostic și clasificare statistică a tulburărilor mintale (DSM-5; APA, 2013) includ anxietatea de separare, mutismul selectiv, fobia specifică, tulburarea de anxietate socială, tulburarea de panică, agorafobia, tulburarea de anxietate generalizată, tulburarea de anxietate indusă de substanțe sau medicamente și tulburarea secundară unei afecțiuni medicale.

Atunci când anxietatea este persistentă, excesivă sau apare în contexte neadecvate, poate cauza stres semnificativ sau afectarea abilităților unui adolescent de a funcționa în viața de zi cu zi. În astfel de cazuri, acest tip de anxietate intensă, dezadaptativă și disruptivă nu mai reprezintă anxietate normală sau non-clinică, ci reprezintă anxietate în domeniul clinic sau patologic. Clinicienii trebuie să distingă îngrijorările, fricile și timiditatea adecvate dezvoltării de tulburările de anxietate care afectează semnificativ funcționarea adolescentului.

Evaluarea tulburărilor de anxietate la adolescenți beneficiază de o abordare multi-metodă a evaluării și diagnosticării, incluzând interviuri semistructurate, chestionare, informații de la părinți, profesori, pediatri, psihologi școlari și observații comportamentale. Observațiile comportamentale oferă informații importante pentru a corobora impresiile diagnostice. Deoarece simptomele de anxietate pot include comportamente de evitare, acuze somatice, dificultăți sociale și tulburări de somn, considerarea unui diagnostic diferențial este importantă. Tulburările de anxietate sunt adesea comorbide cu o serie de alte tulburări de sănătate mintală, inclusiv tulburări depresive, tulburarea obsesiv-compulsivă și tulburări de externalizare.

Primul pas în evaluarea tulburărilor de anxietate este evaluarea nosologică care vizează atribuirea unui diagnostic categorial, urmărind criteriile DSM-5. În acest sens se recomandă utilizarea interviului semistructurat dezvoltat pe baza criteriilor DSM-5 (SCID). Odată stabilit diagnosticul categorial, evaluarea se concentrează asupra stabilirii principalelor simptome și severității simptomatologiei (de exemplu STAI, MASC). Este recomandat ca, pe lângă încadrarea într-o categorie diagnostică, procesul de evaluare să vizeze și evaluarea indicatorilor și factorilor declanșatori ai anxietății, comportamentele evitante (abordarea evitării fiind un element central al intervenției), compulsiile și comportamentele de siguranță (identificarea este importantă pentru intervenție), răspunsurile și simptomele fizice, deficitele de abilități sociale, distresul și afectarea funcțională, dezvoltarea și evoluția tulburării (pentru a evalua eficiența intervenției), factorii familiali și de mediu (care pot afecta dezvoltarea și menținerea simptomelor), problemele de sănătate fizică.